Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

 

perros_en_la_crisis

Dacă înainte de aderare, viaţa pe meleaguri stăine justifica teama de-a striga pe stradă după vre-un conaţional :"Băă, Vasileeee"! ,acum şi dacă dai nas în nas cu românaşul nost`pe o trecere de pietoni şi el ştie că l-ai auzit ţipând la copil în limba maternă, trece pe lângă tine ignorând zâmbetul complice, sau doar prietenesc.

 

Unii nu pot scăpa nici aici de spaima că le iei aerul, cerul, pământul, că le iei lor şansa şi norocul... Se comportă ca în ţară, trăiesc înghesuiţi unii în alţii în familie, nu dau informaţii, nu răspund la întrebări simple, nu ajută dacă îi rogi să îţi dea o adresă, o idee, o soluţie...la problemele tale. Şi asta dacă ai şansa să poţi vorbi cu un romăn DESPRE TINE ŞI PROBLEMELE TALE, mai mult de un minut. Imediat omul are o problemă, îşi aminteşte că nu şi-a luat copilul de la ..."guarderie", chiar dacă e doar zece dimineaţa, dar are "cită" la medic, sau alte şi alte probleme. Se caută între ei, ăia mai "făcuţi" cu "ăia mai făcuţi", adică respectă, cred, fără să ştie, vorba aia cu: "Dacă vrei să fii bogat, stai pe lângă bogaţi...". dar mai e şi o continuare la vorba asta: "şi dacă vrei să fii deştept, stai pe lângă ăia deştepţi"..., dar nu le putem şti pe toate, nu-i aşa?

 

Aşa se simt ei în siguranţă, aşa simt ei că au urcat o treaptă pe scara socială. Nu comentez viaţa lor, fericirea, prieteniile lor. Zic şi eu... ............................................................. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cum era în ţară, mai ales de sărbători - că tot se apropie sărbătorile!- cu lumea care vă cunoştea, vecinii, rudele, oamenii din oraş, sau de la tară.. Eu da! Nu le ştiam la toţi numele, dar îi recunoşteam după chip, ştiam că sunt "de-ai mei"...; şi toţi ne ziceam tare şi vesel: SĂRBĂTORI FERICITE!, cunoscuţi sau nu, dar eram toţi sub acelaşi cer. Şi aici este acelaşi cer.

 

Ce ne separă? ................................................. Nu vreau să fiu rea, relatez ceea ce trăiesc eu zilnic pe aici prin Spania. Poate am avut nenorocul să întâlnesc doar românii mai speriaţi, individualiştii, care încă nu au înţeles că nimeni nu a venit să ia aerul altora, că fiecare a plecat din aceleaşi motive ca majoritatea care trăiesc în alte ţări. Deşi nu vă cunosc pe toţi, ştiu cum simţiţi, ştiu cum gândiţi şi ştiu că până la urmă, vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem că, prin forma noastră de-a fi, simţi şi trăi, suntem un "tot". Cu bune şi rele, dar nu mai bune, nici mai rele ca cei în ale căror tări ne ducem vieţile.