Print
Category: Stiri
Hits: 7233

User Rating: 0 / 5

Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

prostitucion_vip

 

Cristina este o femeie de 30 de ani, o româncă draguţa, zdra­vănă şi cu tupeu. Soarta a facut să ramână de la şase ani fără mamă, îm­pre­ună cu încă doi fraţi. Au cres­cut cum au putut, pe la rude, pe la străini, cu mai bune şi mai rele. În situaţii ca aceasta, zestrea ge­netică îşi spune cuvântul; iese la iveală ce e bun şi ce e rău, iar ce e mai tare învinge. Dar, oare, putem noi, ceilalţi, judeca o fiinţă orfană, care a crescut singură, la voia întâm­plării, luând din viaţa ceea ce a simţit ea ca îi “vine” mai bine?

 

 

 

Cristina s-a trezit brutal pe la zece ani violată de un frate vitreg şi a descoperit repede ca lumea este a celor puternici. Şi-a dat seama ca puterea unei femei este sexul şi a unui bărbat banul, evident în afara celei fizice… Aşa a descoperit relaţia, firească pentru ea, bărbat-femeie. A descoperit că lumea poate fi aşa cum vrea ea, dar că trebuie să se dea pe sine ca lumea să fie bună şi viaţa măcar suportabilă.

 

Aripi frânte

La 18 ani s-a măritat şi s-a ales cu doi copii şi un bărbat pu­turos, violent, extrem de gelos, cu un socru cârcotaş, o gos­podărie mare, prea mare pentru o singură fiinţă care mişca pe acolo câte ceva. Şi cu o faimă de femeie “uşoară”, căci este vorbăreaţă, glu­mea­ţă… şi chiar făcea – uneori – ce se spunea pe la colţuri în satul ei de femeie măritată.

 

Castele de nisip în Spania

După aproape nouă ani de viaţă chinuită, femeia îşi ia o prietenă şi urmând filiera târfelor made în România, cu ajutorul “peştelui” din dotare ajunge în sudul Spaniei. Acolo în­groaşă numărul “fetelor” unui club de noapte. Viaţa a la Spania…, cu mirodenii româ­neşti. Ni s-a dus buhul, asta e!

Femeia “muncea” cu spor şi chiar cu voie bună. Era modul ei normal de viaţă, se simţea ca peştele în apă. Aici nu mai era bărbatul cu reteveiul după uşă, baba Marghioala cu ochii cât cepele după gard, nu ştiu al câtelea amant gelos pe al nu ştiu câtelea alt amant, mai proaspăt, mai în bani şi mai nou în sat…

Aici era “peştele”, care închiriase o vilă pentru “fetele” lui, o minunăţie de casă cum numai în Spania vezi, care costa o avere în fiecare lună. Aici “fetele” îşi făceau toaleta, se odihneau, se lăfăiau în par­fumuri, farduri şi lucruri fine. Se împodobeau cu bijuterii, mâncau ce e mai bun…

Se simţea liberă, ocrotită, norocoasă, pentru că ştia că alte fete ca ea, în alte parţi ale ţării, lumii, nu au norocul ei, şansa ei, deşi fac acelaşi lucru: se vând pe bani.
Imaginea ţării fiecăreia – căci erau aici de toate naţiile – se estompa cu fiecare noapte pe genunchii unui boşorog libidinos, dar cu portofelul dol­dora de “euroi”, cu o “cupă mare” în faţă, semn că “afa­cerea” e grasă, amintirile reve­nind în zori când, frânte de oboseală, acrite de atâtea cupe cu şampanie, sex, droguri, ţi­gări şi câte altele, se băgau în pat, zdrobind în gene pe furiş o la­crimă…
Cristina trimitea, în primele luni, bani mulţi pentru copii. Soţul, la început şocat de fuga nevestei, cheltuia acum banii pe te miri ce, copiii tot nes­pă­laţi, dezbrăcaţi şi nemâncaţi erau. El bea banii şi-o înjura, ameninţând tot mai abitir şi mai cu năduf.
Satulă să-l tot audă la telefon, văzând că “munca” ei se duce pe băutură şi pe înju­rături ore în şir la telefonul mobil, a renunţat să mai arunce banii pe fereastră. A apelat la o matuşă să-i îmbrace copiii şi-i trimitea ei, din an în Paşte, câte o sută, o sută cinzeci de euro…
Mulţi îşi închipuie că femeile ca ea nu mai au inimă, sau că nu au avut niciodată. Cât de neadevărat! Ea iubea nu numai viaţa, aşa ca viaţă de trăit, ci şi bărbaţii. Se în­dră­gostea frecvent… Un fel de vaccin împotriva sentimentului inconştient de irosire, pân­gărire, poate chiar jena?! Cine ştie?
Este om şi ea ca toţi ceilalţi, se iubeşte suficient ca să îi pese de ceea ce i se întâmplă.
Normal că împodobeşte cu beteală o buruiana dacă e săr­batoare şi trebuie sa vină… “Moşul” plin de ca­douri!
Fiinţele acestea sunt extrem de sensibile, pot iubi intens pe distanţe mici, mai mult în cinci minute decât un alt om într-o viaţă. Sunt ca libelulele. Se consumă într-o zi. La fel, şi dragostea lor este efemeră.

 

Ca pasărea Phoenix …

După un an de nopţi în club, cu zeci şi zeci de cupe, numai din cele mari, semn că era “regina balului”, Cristina se îndrăgosteşte ca o gospodină de şoferul care le plimba pe fete dus – întors de la “castel” la bordel… Omul era jerpelit, veşnic drogat, trist, depresiv, însurat fără nevastă, tată fără copii, căci tot neamul lui se dezisese de el… Dar era spaniol, chiar dacă avea de două ori vârsta ei şi părea de trei ori mai bătrân. Ea s-a pus gospodăreşte pe treabă. I-a luat spaniolului haine, l-a vopsit la păr, l-a zăpăcit cu iubirea ei de “supercalificată”, l-a făcut tată adevărat şi l-a păstrat pentru ea. Iar ea a ramas doar a lui, cu peste 70 kg mai grea – sarcina, deh!-, cu un băieţel drăgălaş, cu aerele ei de mare matroană. Evident toţi ştiu – de la ea – că a fost “madame” în club, că era “peştoaică”, nicidecum şi ea un firicel din nisipul plajei…
Crede şi ea acest lucru. Dacă nu ar fi convinsă de aceasta, nu ar putea face pasul mai de­parte. Are nevoie ca să strălu­cească. Şi aceasta pentru că înlăuntrul ei e un gol imens…
Acum, cu fiecare zi care trece învăţă să fie nevastă, fidelă nevastă din poveşti, mamă care se trezeşte noaptea să încălzească biberoane, nu să alimenteze fanteziile sexuale ale octogenarilor, femeia de pe stradă, nu de stradă, care intră în magazine şi supermarketuri să cumpere pampers şi ulei pentru funduleţul copilului, ea luandu-şi în fugă un ruj de 80 de cenţi de pe un raft sordid al unor marocani sau chinezi. De la înălţimea şi greutatea ei aminteşte vag de “fata” din club. O dau de gol vocabularul, la fel de porcos, atitudinea calină, veşnica nevoie de-a raporta totul la relaţia fizică, gesturile lascive, superficialitatea în faţă problemelor grave… Nu poate fi serioasă decât dacă e copilul bolnav sau e gata să moară. Era să o paţească! Are pro­ble­me grave de sănătate. În sinea ei crede că din cauza vieţii dusă dintotdeauna. Şi evident că nu e ea vinovată. Are poves­tea ei. Auzind cum o poves­teş­te începi să crezi în basme la 50 de ani. Dar povestea asta cu Ce­nu­şă­­reasă din ea o ţine în pici­oa­re, îi ţine treaz respectul de sine, o leagă de lumea din jur, de realitate. Are o filosofie a ei. Nu mai caută vinovaţi, nu se mai întreabă nimic. Trăieşte!

 

Soţul din ţară i-a pierdut urma.

Bani mai trimite uneori copiiilor prin aceeaşi mătuşă. Nici nu mai ştie dacă bieţii copii mai primesc ceva sau nu… Încă mai suspină dupa ei. Dar cel de lângă ea, băieţelul spaniol, îi hraneşte instinctul matern, îi oferă siguranţa în ţara care până la urmă o va adopta. Cum să se mai întoarcă acolo unde îi sunt îngropaţi de prea tineri părinţii, unde îi sunt îngropaţi anii copilăriei ei însângerate, adolescenţa irosită lângă un om sec, într-o ţară unde bărbatul DĂ şi femeia ÎNCASEAZĂ (pumni), unde această femeie dreptatea şi-a făcut-o singură, înşelându-l pe cel ce o bătea cu cel ce ar fi trebuit să o apere?