User Rating: 0 / 5

Star InactiveStar InactiveStar InactiveStar InactiveStar Inactive
 

 

romania-in-ue-comunitatea-europeana

       După revoluţie Spania a devenit un DORADO al românilor. Odată cu   aderarea României la UE, mulţi îşi închipuie că graniţele se vor topi şi vor răsări  bani prin toate coclaurile. Ajunşi în Vest, constată fiecare pe pielea lui că, pe     lângă greutaţile găsirii unui loc de muncă sigur şi plătit cât de cât – experienţa    trăită şi acasă –, mai au de înfruntat zeci de alte probleme care în ţara lor nu      există: bariera     lingvistică,   atitudinea ostilă a celor deja aici…, cu alte cuvinte tot   ceea ce inseamnă condiţia de imigrant. Oricât de în UE am fi, vor muri înca   mulţi prin şanţuri de foame, epuizare sau ucişi de bandele mafiote, din                întamplare  sau nu…                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            

 

Românul, Spania şi ecuadorienii

V. a plecat în Spania cu gând de muncă “pe bani”. Că în ţară, cu firma lui n-a facut nici doi lei să aibă ce aduna seara langă un ceai de tei. A purces la drum cu 250 euro în buzunar – şi aştia împrumutaţi! –, a luat microbuzul unei firme pirat de transport internaţional şi după trei zile şi două nopţi a ajuns în Madrid. Acolo lume de tot felul. Şi românii ca mărarul, peste tot. Nu i-a fost greu să dea peste un patron român cu firmă de construcţii ( sic!). A lucrat şase zile, a înteles că plata se face după ce plăteşte locuinţa şi garanţii peste garanţii, a înteles că nu poate trimite curând bani la familie şi a plecat lasând munca lui de o săptămână în voia sorţii. Ajunge la sora lui, în sudul Spaniei. Acolo dă o probă de lucru pentru firma de construcţii a unui ecuadorian. Este luat ca “oficial de primera”, adică meseriaş calificat. I se promite un salariu de 65 euro pe zi. Grozav pentru sudul Spaniei! I se promite contract dupa aderare, promisiuni de ajutor substanţial pentru bietul om şi familia lui ramasă acasă.

 

V. prinde curaj după ce trimite 500 euro în ţară la familie şi îşi cheamă nevasta cu fata şi soacra în Spania. Ecuadorianul promitea marea cu sarea, că tot era Marea Mediterană la trei paşi de oraş… După prima rundă de bani s-a instalat o inerţie, dar doar la plaţi. Munca era cât pentru douazeci de oameni. Românul muncea pe rupte şi mânca mai mult în week-end-uri, când făcea pe bodyguard-ul două nopţi pe saptămână la discoteca soţiei patronului.

Nevasta la orizont

Femeie ascultătoare, nevasta românului autoexilat în Spania lichidează tot în ţară şi pleacă după soţ lasând acasă fiica şi mama. Motivul pentru care nu au plecat toate trei în Spania a fost simplu: ecuadorianul îl prinsese suficient de bine pe român şi fiind convins că nu are cum să îl mai piardă, refuza sistematic să-i mai dea vreun ban, chiar şi pentru drum. Nevasta zidarului, cu viaţa într-o valiză, cu sufletul vraişte şi negre presimţiri, a plecat (fara bani de drum!), ca odinioară Vitoria Lipan, să îşi caute bărbatul şi să adune ce se mai putea aduna din cioburile vieţii lor sfărâmate. După 43 de zile de muncă de ocnaş, plătit o singură dată, românul pune piciorul în pragul ecuadorianului patron şi îşi cere banii, peste 1400 euro, după calculele lui! Evident, calculele patronului au fost altele şi s-a ajuns la scandal…, scandal făcut tot de ecuadorianul din Spania.

Când eşti în ţara ta şi nu reuşeşti pentru că este greu, că nu ai o bază materială sau “oameni”, relaţii, sau pentru că “nu se poate pentru toţi”, te doare pentru că e ţara ta. Ţi se pare nedrept, ca şi cum ai fi tu cel mai oropsit copil din familie. În altă ţară ţi se pare normal să răzbeşti greu, să fii păcălit, minţit, privit cu dispreţ, dar doar de băştinaşi. Când ţi se întamplă toate astea din cauza unui conaţional “ajuns”, “făcut”, mare boss în altă ţară, sau din cauza altui imigrant, unul ca şi tine, care la rândul lui a avut o primă zi în altă ţară, aceeaşi temere, aceeaşi dorinţă de a răzbi, deja e prea mult! Simţi că lumea e pe dos, că nu e logic, că nefirescul întunecă orice urmă de raţiune. Şi devii ca un animal, dominat doar de instinctul de conservare. Uiţi vise şi idealuri, valori, cultura ţării tale, (uiţi că vine Crăciunul! Care Crăciun?, Paştele, care Paşte?), uiţi de ce ai plecat de acasă. Te pierzi cu totul în mulţimea pestriţă şi alergi spre nicăieri fugind de tine, de realitate, de neputinţă, de neşansă. Mii de oameni trăiesc aşa. Îi vezi peste tot scociorând după 25 de cenţi să-şi ia unica masă la … câte zile?!…asta daca au cenţii ăia!

V. locuieşte acum cu nevasta într-o casă cu două familii marocane, expus unor pericole evidente, fără bani şi serviciu, într-o cruntă mizerie, cu 300 euro pe luna chirie, cu bucătărie şi wc la comun…în Spania! Au aşteptat amândoi 1 ianuarie 2007 când, sperau ei, spaniolii vor accepta să îi angajeze undeva. Că doar vor fi şi ei europeni… De ecuadorieni patroni sau de alte naţii nu mai poate fi vorba.
Lucrurile s-au mai schimbat pe ici pe colo, dar acum, cu criza asta…, se simt suspendati intre doua lumi, un fel de zona crespusculara…
Nu mai spera, traiesc pur si simplu de azi pe maine intr-o tara unde aproape nimic nu mai aminteste de vise si sperante…si, cu toate astea…

Românii se mută în Vest…

Rămâne pământul pe care toţi îl iubesc. Este al lor cu adevărat doar când sunt departe. Paradoxal, nu-i aşa? Ei, care nu au nimic în ţara lor, au toată ţara când nu mai sunt acasă. Asta îi ţine în picioare. Dar nu pleacă! Nu se întorc! Toţi par cuprinşi de sentimentul de A NU PLECA! Nu ţine de performanţă. E o stare aparte, dar nu e luptă, sau cel puţin nu una evidentă, nici măcar conştientă. E un fel de renunţare. Simţi insinuându-se o întrebare cumplită: “Dacă nici aici, atunci unde?”.

În Vest înveţi să trăieşti clipa! Ai cinci euro? Intri în supermarket şi iei ceva, nu conteaza ce iei, contează că eşti printre cei care îşi umplu coşurile cu de toate. Iei şi tu o “barra de pan” ( bara de pâine), o punguţă cu cremvurşti de 23 cenţi (spaniolii îi cumpără pentru câini) şi te simţi atunci aproape normal. Dar acest lucru se întâmplă doar de 2-3 ori pe săptămână. În restul timpului alergi după un loc de muncă sau deja munceşti undeva şi te rogi Dumnezeului spaniol – ca să te înţeleagă! – să-ţi dea patronul banii promişi, să nu fie ca ultimul, ca penultimul, ca… primul!

Trăiesc români în Spania de 10 ani şi tot zilieri sunt, tot prin boscheţi dorm sau se chinuie, dar nu pleaca! De ce?! Pentru că nicăieri în lume, cred ei, nu există atâta marmură şi gunoaie laolaltă. Nicăieri în lume nu există atâta bogaţie şi sărăcie laolaltă… Sau aşa simţi tu, românul pribeag prin Spania. Nicăieri nu vezi atâta rahat de câine fără să vezi un câine măcar, de ai impresia că l-au adus românii cu ei, să mai cureţe Bucureştiul! Unii se căsătoresc uitând de familiile de acasă, de soţi, soţii, copii şi îşi fac alte familii, alţi soţi, soţii, copii. Nu contează actele, nu contează nimic în afară de clipa de faţă.

Se trăieşte alert, superficial. Dintr-o dată ţi se pare că ţi-ai irosit toată viaţa stând şi întrebându-te în loc să cauţi răspunsurile.

 

de: Liana Manzat